învinge

See also: invinge

Romanian

Alternative forms

Etymology

From an earlier vince, inherited from Latin vincere, present active infinitive of vincō, from Proto-Italic *winkō, from Proto-Indo-European *wi-n-k-, nasal infix from *weyk- (“to overcome”).

Pronunciation
  • IPA(key): /ɨnˈvind͡ʒe/

Verb

a învinge (third-person singular present învinge, past participle învins) 3rd conj.

  1. (transitive) to win (against an opponent)
  2. (transitive) to beat, defeat, vanquish

Conjugation
    conjugation of învinge (third conjugation, past participle in -s)
infinitive a învinge
gerund învingând
past participle învins
number singular plural
person 1st person 2nd person 3rd person 1st person 2nd person 3rd person
indicative eu tu el/ea noi voi ei/ele
present înving învingi învinge învingem învingeți înving
imperfect învingeam învingeai învingea învingeam învingeați învingeau
simple perfect învinsei învinseși învinse învinserăm învinserăți învinseră
pluperfect învinsesem învinseseși învinsese învinseserăm învinseserăți învinseseră
subjunctive eu tu el/ea noi voi ei/ele
present să înving să învingi să învingă să învingem să învingeți să învingă
imperative — tu — — voi —
affirmative învinge învingeți
negative nu învinge nu învingeți

Derived terms
Derived terms

See also
This article is issued from Wiktionary. The text is licensed under Creative Commons - Attribution - Sharealike. Additional terms may apply for the media files.